Barlow Girl

Poveste pentru .....

A fost odat-un vis frumos, un vis frumos
Cu un băiat şi-o fată…
O voce tristă şi înnecată de lacrimi se auzea cantând zi de zi aceste versuri în turnul în care o tânără era sortită să-şi trăiască restul zilelor. A fost adusă în turnul de la marginea lumii şi închisă acolo pe veci încă de când era foarte mică. Fusese cândva fata unui împărat foarte puternic şi bogat, care avea o împărăţie atât de mare încât atingea marginea pământului şi i-ar fi trebuit două vieţi împăratului să-l vadă pe tot. Toată curtea împărătească ducea o viaţă liniştită şi lipsită de griji, aşa cum toţi oamenii din zilele noastre visează, şi împăratul era cel mai fericit dintre toţi. Şi acel împărat avea treisprezece băieţi unul mai voinic şi mai frumos decât celălalt, de care era tare mândru şi la care ţinea foarte mult. Pe atunci tuturor celorlalţi împăraţi, regi şi nobili li se năşteau doar fete. Faima fiilor de împărat era atât de mare încât împăraţii celorlalte ţări le promiseseră mâna fiicelor lor şi tronul, astfel încât urmau să pună mâna pe toate împărăţiile lumii. Dar când toată lumea se aştepta ca împăratului să i se nască al paisprezecelea băiat împărăteasa îi dăruise o fetiţă micuţă şi drăgălaşă de-ţi era mai mare dragul să o priveşti. Când a auzit că are o fată, inima împăratului s-a tulburat profund, pentru că mai rămăsese un mic regat şi acel rege nu avea moştenitori, iar el dorea să conducă întreaga lume aşa cum îşi conducea propria împărăţie. Supărarea i-a fost atât de mare încât două zile nu a scos nici un cuvânt şi nici măcar nu a intrat în camera împărătesei să-şi vadă cel din urmă copil. În scurt timp însă tot ţinutul a aflat vestea naşterii fetiţei şi veneau la palat atraşi ca de un magnet. Nemaisuportând atenţia excesivă care era acordată nou-născutului, atenţie ce o depăşea cu mult pe cea pentru fii mai mari, împăratul se strecură prin mulţime până în camera fetiţei. Când şi-a văzut copilul a rămas încremenit şi a înţeles imediat de ce erau atâţia oameni adunaţi la palat. Nimeni nu cutezase să-i spună că fetiţa se născuse fără ochi. Înconjurat de atâta lume împăratul se simţi umilit că tocmai fiica lui s-a nascut fără ochi. Însă el era cel orb pentru că nu vedea că oamenii nu vin să vadă fata pentru că nu avea ochi, ci oamenii veneau pentru a saluta naşterea primei prinţese din împărăţia lor şi totodată atraşi de frumuseţea şi gingăşia copilului. I-a fost greu să suporte faptul că altă persoană devenise mai importantă decât el şi fii lui în acele zile, şi cuprins de furie a poruncit ca împărăteasa şi fiica să fie închise în aripa părăsită a palatului, iar la vârsta de doi ani fiica să-şi piardă rangul nobil şi să fie închisă în turnul de la marginea lumii şi a împărăţiei sale. A fost singura pedeapsă pe care a dat-o în toată viaţa sa acel împărat şi se spune că şi acum suferă şi îi pare rău. Aşa a ajuns tânăra prinţesă să fie în turnul din care nu se mai putea ieşi odată ce a intrat înăuntru.
Totuşi, prinţesa nu era aşa de singură precum credea. Împărătia tatălui ei se învecina în acel loc tocmai cu regatul fără moştenitori din pricina căruia împăratul îşi dorea ca şi ultimul lui copil să fie băiat. Şi alături de turnul prinţesei se înălţa încă un turn geamăn care aparţinea regelui şi în care era închis un tânăr cam de aceeaşi vârstă cu prinţesa. La rândul său şi acest tânăr se trăgea din nobilime. Fusese chiar fiul regelui; unicul fiu pe care l-a avut regele. Deşi era destul de în vârstă, regele nu avea încă moştenitor la tron. Trebuie să vă spun că acel regat nu era tocmai cel mai frumos regat despre care aţi auzit povestindu-se. Regele era ursuz şi încruntat tot timpul. Şi la fel ca el erau toţi locuitorii regatului. Dar împăratul îsi dorea regatul pentru a reuşi să stăpânească în toată lumea la fel ca în împărăţia sa. Pentru că nu avea moştenitori, regele apelase la toţi vrăjitorii şi la toate zânele din ţinut pentru a-l ajuta, însă eforturile lui au fost în zadar. Dar când se aştepta mai puţin regina îi dărui un fiu şi evenimentul acesta îl schimbă total pe rege. Devenise alt om, un om mult mai vesel, cu simţul umorului şi în veselia şi mândria sa nici nu apucă să meargă să-şi vadă întâiul născut. A dat de veste la toţi regii şi împăraţii şi era peste măsură de mândru şi de îngâmfat că are moştenitor la tron care provine din casa lui. Se simţea în siguranţă faţă de faptul că regatul său ar fi putut ajunge pe mâna unui străin. Fără ca măcar sa-şi vadă fiul se lăudă tuturor celorlalţi regi şi împăraţi că nici unul din cei treisprezece prinţi nu se poate compara cu al lui şi că oricât ar încerca, împăratul nu va reuşi să-i ia regatul. Îmbătat de fericire, cam după două săptămâni de petreceri şi sărbători în cinstea nou-născutului, intră în iatacul reginei să-şi vadă minunăţia de băiat care l-a readus la viată. Dar nu mică i-a fost mirarea când a văzut că fiul său nu avea gură. Cuprins de spaimă şi de frica ironiilor venite de la cei cărora le spusese atâtea lucruri despre copil, gândirea lui bolnavă şi avidă de putere i-a dictat să poruncească ascunderea prinţului până la vârsta de doi ani şi apoi exilarea în turnul geamăn de la marginea lumii. Regele nu a mai avut alţi copii, iar schimbarea în bine a acelui regat a devenit o cauză pierdută. Se spune că nici până în ziua de azi nu s-a schimbat nimic în viaţa acelor oameni şi cînd întâlneşti un om ursuz şi supărat poţi fi sigur că e unul din supuşii regelui.
Conflictul dintre rege şi împărat era vechi, încă de pe vremea când cei doi erau tineri. Pe locul unde erau cele două turnuri fusese un copac mare şi fermecat, care a crescut exact pe graniţa dintre cele două ţări. Se spunea că oricine mânca din fructele copacului avea dreptul să i se îndeplinească orice dorinţă în ţara în care crescuse fructul, pentru că fructele copacului nu erau la fel în ambele ţări. Conştientizând pericolul care îi pândeşte, atât regele cât şi împăratul au hotărât că trebuie să păzească fructele, pentru a nu ajunge pe mâna unor rău-făcători care, mâncând din fructe, ar fi putut face ce doreau în tară. Astfel fiecare îşi păzea fructele pentru ca nimeni în afară de rege sau de împărat să nu poată lua fructe din acel copac. Dar, după cum v-am spus regele era un om avid după putere şi invidios. Era invidios pe împărat pentru că avea o împărăţie frumoasă, iar regatul său era pustiu atât la propriu cât şi la figurat. Regele era invidios până si pe faptul că fructele din ţara vecină erau mai mari şi mai frumoase, chiar dacă ştia că efectul lor este acelaşi. Astfel a plănuit să fure unul din fructele împăratului pentru a pune mâna pe ţara acestuia. Însă planul său a eşuat şi gărzile împăratului i-au dat de ştire imediat despre incidentul cu stăpânitorul ţării vecine. Împăratul era un om înţelept şi a ştiut că încercările regelui nu se vor opri, aşa că a hotărât să taie copacul, obţinând şi acordul regelui care încerca să îşi recapete demnitatea în ochii împăratului. Şi pentru că rădăcinile erau prea mari şi nu puteau fi scoase din pământ, au hotărât ca pe trunchiul copacului să construiască două turnuri care să servească de temniţă pentru a împiedica copacul să crească din nou.
Aşa au apărut turnurile gemene pe graniţa celor două ţări şi în care erau sortiţi să-şi trăiască restul zilelor cei doi tineri. Fiecare turn avea un singur geam din care se vedea ţara pe care era construit turnul. Din această cauză prinţul nu vedea decât pustiul din regatul tatălui său şi pentru că nu ştia de existenţa celuilalt turn nu reuşea să îşi dea seama de unde se aude vocea tristă care îşi cânta visul.
A fost un vis născut în turn, născut în turn
Crescut din piatră seacă...
Şi chinul prinţului era din ce în ce mai mare pentru că vocea cânta un vis pe care noapte de noapte îl visa şi el. Nu îşi putea explica cum o voce care plânge încontinuu putea să-i ştie visul în cele mai mici detalii. Zidurile groase nu îi permiteau să facă nici un zgomot care să poată fi auzit de cineva de afară, deci nici de prinţesă, aşa că tot ce îi rămânea de făcut era să spere la o minune. Şi minunea avea să vină tocmai din turnul vecin. Lacrimile prinţesei care se strecurau de ani de zile pe marginile turnului au trezit la viaţă rădăcinile copacului care a început din nou să crească, de data aceasta mult mai mare ca vechiul copac, iar crengile sale imense au ridicat de la pământ turnurile în care se aflau cei doi.
De ce vă dărâmaţi, uşor vă dărâmaţi
Voi, turnuri pentru veci...
În scurt timp zidurile turnurilor au început să se dărâme şi neştiind ce se întâmplă, şi resemnaţi cu gândul că din turnuri nu se poate scăpa şi că acolo îsi vor petrece restul vieţii, cei doi s-au speriat şi au început să plângă, iar prinţesa plângea din ce în ce mai tare pentru că nu vedea ce se întâmplă în jurul ei. Astfel copacul creştea din ce în ce mai mult şi încet, încet, odată cu creşterea copacului se dărâmau şi zidurile turnurilor. Şi copacul a crescut până deasupra norilor şi a ajuns cu ramurile pe un tărâm pe care nu a mai călcat picior omenesc până atunci, iar zidurile turnurilor au cedat de tot şi dintre dărâmături prinţul a zărit-o pe fata care îi cânta visele. Era pentru prima dată după multi ani când vedea o fiinţă umană şi inima prinţului se umplu de bucurie. Cuprins de dorinţa de a o cunoaşte mai bine, prinţul încerca din răsputeri să atragă atenţia fetei însă eforturile îi erau în zadar deoarece fata nu vedea nimic iar el nu putea să scoată nici un sunet. După ceva timp şi-a luat inima în dinţi şi s-a apropiat mai mult de fată, dar faţa i s-a întristat deoarece fata stătea cu faţa spre el însă ţinea ochii închişi şi continua să-i cânte visele. Nu după mult timp însă şi-a dat seama că de fapt fata nu vede şi acesta era motivul pentru care ţinea pleoapele închise. Cu toate acestea nu îndrăznea să o atingă pentru că se temea să nu o sperie atât de rău încât să leşine de frică. Dar trebuia să găsească modalitatea prin care să îi facă cunoscut fetei că nu este singură şi a considerat că cel mai bine ar fi să improvizeze un instrument muzical cu ajutorul căruia să acompanieze cântecele fetei. Dar pentru că tărâmul pe care ajunseseră era aproape pustiu şi nu avea cu ce şi din ce să facă instrumente, a luat una din frunzele uriaşe ale copacului, a scobit-o şi a improvizat o chitară. S-a apropiat de fată şi în timp ce ea cânta suspinând a început şi el să cânte la chitară. Imediat prinţesa a încetat să mai cânte, s-a oprit din plâns şi a dorit să afle ce fiinţă misterioasă cântă alături de ea. Atunci prinţul a luat-o de mână şi prinţesa a înţeles că un băiat îi cântă la chitară. Şi pentru că era seară şi nu aveau altă sursă de hrană prinţul a luat-o de mână şi a dus-o la copac pentru a mânca fructe, fără să stie de farmecul acestora. Şi pe când mâncau, în acelaşi timp, prinţesa a spus că tare şi-ar dori să vadă pe cel ce o ţine de mână, iar prinţul o privea şi îsi dorea sa-i spună cât e de frumoasă. Şi ca prin minune dorinţele ambilor tineri s-au îndeplinit pe loc, şi nu mică a fost mirarea prinţesei când a putut să deschidă pleoapele şi să-l vadă pe prinţ, şi nici a prinţului, când, fără să îşi dea seama ce face, îi spunea prinţesei cât e de frumoasă.
În amintirea turnului, a turnului
Să ne iubim pe veci...
Acum nimic nu îi mai împiedica să se privească şi să îşi vorbească. Erau tot timpul nedesparţiţi şi cât era ziua de lungă cutreierau noul tărâm, iar seara se întorceau sub copac şi depănau amintiri din turnurile în care au fost captivi. Şi fără să ştie că se trag din familii regale şi împărăteşti, mâncau din fructele fermecate şi se imaginau împreună, prinţ şi prinţesă, într-un castel aşa cum numai în vis poate exista, stăpâni peste o ţară frumoasă cum alta nu mai exista, cu oameni veseli şi fericiţi. Şi nici bine nu terminau ce aveau de spus că de îndată vraja copacului le îndeplinea toate dorinţele. Astfel, chiar dacă au fost nedreptăţiţi de părinţi şi li s-a retras rangul nobil pe care îl purtau, vraja copacului i-a repus în drepturi şi nu numai atât; au devenit stăpâni peste un tărâm nou şi frumos cum altul nu a fost, nu este şi nici nu o să fie, în care s-au adunat toate minunăţiile lumii.
Şi mult timp au fost foarte fericiţi, dar dintr-o dată li s-a făcut dor de părinţi. Doreau să-i revadă şi să-i cunoască, fără să pretindă nici un fel de scuză din partea lor pentru ce li s-a întâmplat când erau mici. Însă aceasta era singura dorinţă pe care copacul nu putea să o împlinească. Se spune că nici până acum nu au renunţat la această dorinţă, chiar dacă părinţii lor au schimbat de mult tărâmul.
A fost un vis cam dureros, cam dureros
De te rănesc mă iartă.

Fără titlu

Oameni ca cel din videoclip există printre noi. V-aţi întrebat vreodată ce-i îndeamnă oare pe oamenii aceştia să trăiască? V-aţi gândit vreodată dacă viaţa oamenilor cu dizabilităţi are sens?
Daca încă te îndoieşti de sensul existenţei lor mai uită-te o dată la videoclip şi observă bucuria şi fericirea de pe chipul şi din ochii lui.
Şi cand mă gândesc că de multe ori oamenii normali sunt nemultumiţi de ce au şi de cum sunt şi nu stiu să se bucure pentru toate... Poate unii dintre voi simtiţi milă pentrul el, dar nu cred că suntem noi vrednici sa îl privim cu milă pentru că omul acesta este cu mult mai puternic şi mai fericit. O fericire pe care nu cred că se poate găsi în lucrurile care ţin de lumea noastră. În faţa oamenilor ca acesta mă simt nepuntincios şi oricât aş vrea eu să fac pentru el cred că tot el mă ajută pe mine.
Deja am scris prea multe cuvinte inutile. Imaginile spun mult mai multe lucruri pe care cuvintele nu le pot descrie.